Spital Privat Isis

Are peste 4 kg, tripla circulara de cordon! a exclamat doctorul. Impinge: 1, 2, 3!

Publicat pe 23.03.2017 • 3925 comentarii

“Unde naiba mergem?” e întrebarea care nu-mi dă pace în timp ce gonesc pe A2, alături de o femeie pe care cu o luna în urmă abia o întâlneam.
O cheamă Irina și, dacă de data asta îmi iese să nasc natural, ea o să mă moșească.
Am lăsat în urmă un copil de 2 ani și 4 luni și o familie cu încrederea în mine șubrezită. Nu prea mai înțeleg nici ei de ce nu mă duc la doctorul ăla cu care am născut o dată bine merci, într-un spital de stat, printr-o cezariană neplanificată, nedorită, să scoată acest copil care refuza să iasă.
Fiecare control medical din ultimele zile îi băgase și mai tare în ceață.
“Păi dacă toți iți spun același lucru, de ce nu te duci odată să scoată copilul? Tu nu vezi ca toți iți spun la fel?!”

Toți, mai puțin ea, Irina, și alți doi medici, la care tot prin ea am ajuns, unul la Constanța, altul la București.

Medicul care se presupune că mă știa de ani buni nici nu vrusese să audă.
Încă de la începutul sarcinii, medicul meu îmi spusese că o naștere naturală după cezariană era exclusa.
Nu l-am contrazis.
Nici atunci și nici măcar în ultima clipă, când știam că era ultima oară când o să-l mai văd.
Avusesem o sarcină ușoară, poate prea ușoară.

Pe la jumătatea ei am aflat însă că fetița mea avea o problemă și că, probabil, la un moment dat, urma să treacă prin niște operații.
Ce importanță mai avea cum o să se nască? Cam așa gândeam în săptămâna 22 de sarcină.
De atunci și până prin săptămâna 36 nu m-am concentrat decât asupra afecțiunii ei fără să mă mai gândesc deloc la naștere, însă pe măsură ce mă apropiam de termen și reușisem să mă obișnuiesc cumva cu problemele care credeam că vor veni, începusem să mă gândesc și la naștere.

Dacă totuși aș naște natural?
N-ar fi oare mai bine pentru ea să aibă o mamă validă din prima clipă?
Să nu stea pe mâini străine care să o trateze cine știe cum după naștere?
Să o țin în brațe imediat, să încerc să o alăptez cu laptele meu, chiar dacă din informațiile pe care le-am strâns se spune că n-o să poată să sugă?
Dacă o să poată? Dacă o să pot? “Ce șanse ai să naști natural?”, mă-ntreaba la un moment dat soțul meu.
50-50, îi răspund de capul meu.

Cam de când a încolțit acest “și dacă am să pot”, am început vizitele în Episcop Chesarie.
Cred că prima dată am așteptat-o în curtea casei cu miros de pisici lipăind o înghețată și ascultând povestea cosmeticianei divorțate pe care o invidiam pentru că născuse în apă.

Irina m-a caștigat prin felul detașat și natural cu care vorbea despre naștere.
Niciun fel de grabă în gesturile ei, blândețea cu care te manipulează.
Nu semănau cu nimic din controalele pe care le mai făcusem. Lentoarea ei de pisică mare.
Apoi informația și informarea la zi. Implicarea în chestiunile obștii (google e martor).
Respectul pentru profesie și pentru omul din fața ei. Face pionierat în felul ei, deși moșitul, meseria ei, e veche de sute de ani. Și e un fel de vedetă din cauza asta.
N-ai cum să-i ignori statura și opiniile verticale. E o voce în spațiul ăsta îmbâcsit.
S-a documentat pentru noi și, contrar altor opinii, a fost de părere că problema fetiței nu exclude nașterea pe cale vaginală.

Ecograful dăduse ca dată probabilă a nașterii Veronicăi mele 15 iunie, așa că de prin 11 iunie am plecat la Constanța împreună cu copilul de 2 ani și 4 luni și mama mea.
Aveam în plan să îl am pe cel mic, care acum urma să devină cel mare, cu mine, aproape de mine, să-și vadă și el sora repede, să o poată vizita zi de zi, să aibă acces la mine și la ea.

Clinica privată Isis părea locul potrivit.
În plus, voiam să-i ofer celui mic o mică vacanță înainte de naștere. Am atins doar cel din urmă obiectiv, pentru că am ajuns în 20 iunie și vacanța noastră nu mai avea niciun haz.
Cel mic era tot mai melancolic și începuse să facă reproduceri din memorie cu chipul tatălui, mama stătea cu gândul la tata, care-și spărsese între timp capul, iar eu începusem să dau dreptate pleiadei de cadre medicale care îmi recomandase ferm o cezariană programată. Veronica se lăsa așteptată.


Cu câteva zile în urmă fusesem la un alt spital din Bcuresti în vizită, pentru că unul dintre cei doi medici care “risca” în cazul meu un VBAC, avea acolo o colaborare.
Am făcut atunci un tur al secției și am vorbit cu medic, moașe, și oameni de vânzări. Omul de vânzări voia să vândă, dar moașele de cum au auzit că am deja 40 de săptămâni, o cezariană la activ și vreau să nasc natural, au început să mă privească chiorâș.
Apoi restul problemelor: neavând ei un plan de naștere, am cerut eu, în scris, ca înainte de încheierea contractului, să mi se respecte anumite dorințe.

Separat, am făcut o cerere prin care îmi exprimam dorința de a fi asistată la naștere de moașa pe care o alesesem.
În privința dorințelor mele, răspunsul a fost destul de sec: pentru ca fetița prezintă anumite probleme, va fi luata imediat dupa naștere.
N-am să o pot ține pe piept. N-o să putem nici măcar să încercăm alăptatul la sân.
Că s-ar putea sa nu ni se permită rooming in-ul. La a doua cerere nici măcar nu s-au obosit să mai răspundă. Nu eram un pacient dezirabil.
Mi-ar fi surâs o naștere în București, adică acasă, cum să nu?
Dar unii nu aveau nicio legătură cu dorințele mele, alții erau prea scumpi.

Dorințele mele: să o pot ține pe cea mică pe piept dupa naștere, să fim ajutate cu alăptatul, să avem rooming in, să am moașa care să mă asiste, să nu primească vaccinul BCG la naștere, să nu fie supusă unor manevre inutile, eu să pot fi lăsată să nasc cum simt, nu pe pat de spital… mă rog, chestii firești.

Așa că au mai rămas ca opțiuni Isis, la Constanța, și o alta maternitate din Brașov.
De la Brasov răspunsul a venit și mai clar: dacă copilul are probleme, noi nu ne asumăm niciun risc oricât de mic.
Conform legii, dacă un pacient ajunge cumva de la clinică privată la spital de stat, clinica privată trebuie să despăgubească statul, iar maternitatea respectiva nu-și asuma.

La Constanța, dr Zaher s-a arătat deschis față de toate mofturile mele și mi-a spus că el crede că eu pot să nasc.

Erau doi care credeau ca e posibil: Irina și dr. Zaher.
Începusem să cred și eu. Ca studentul leneș, am început să îngraș porcul în ajun: antrenament pentru perineu, ceai de frunze de zmeur.
Nimic. A trecut și săptămâna 40, apoi și 41 și tot nimic. Statistic, ne învârtim în jurul termenului dat de ecograf cu o lună, mi-a spus Irina. Două săptămâni înainte, două după.
Și s-a făcut și săptămâna 42 și tot nimic.

De vreo trei săptămâni îmi purtam colul “deschis și ușor șters” peste tot: pe cele o mie de trepte din spatele clinicii Isis, în sus și-n jos, cu copilul de 12-14 kile în spinare, fugărită tot de el pe plajă, la 40 de grade, în mașină, prin parcuri, pe treptele de la bloc.

Nimic. Îmi tot venea în cap scena din Patul conjugal, în care personajul lui Dinică își pune nevasta să sară de pe dulap ca să facă avort și nimic.
La fel și eu. Orice făceam, nimic. Citisem, și Irina îmi tot bătea apropouri că o partidă de sex ar fi rezolvat lucrurile. I-am bătut și eu apropouri soțului meu, dar n-a marșat. De fapt nici unul, nici celălalt nu eram încântați de idee.

Pe 27 iunie am mers la o ecografie care să ne spună care este starea lichidului amniotic, cum se prezintă fătul, dacă a mai crescut.
Am mers la o ecografistă la care nu mai mersesem, doctorița la care mersesem toată sarcina fiind deja în concediu, crezându-mă de mult cu copilul în brațe.
Madam asta, să-i zicem Vipeasca, despre care am citit mai încolo că era doctorița Adrianei Bahmuțeanu, și-a scos o foaie tipizată pe care a început să noteze răspunsurile mele la întrebările ei.

Mai întâi și-a ținut nasul respectuos în hârtiile ei, dar pe măsură ce răspundeam, parcă se înalța cu scaun cu tot peste mine, gata să plesnească de revoltă.
De la “dumneavoastră” a trecut cu lejeritate la “tu”. Cum adică, ești în săptămâna 42?!
Doamne ferește, ia să vedem, copilul ăsta mai mișcă?!
Cum adică vrei să naști natural, în săptămâna 42, dacă prima dată ai avut cezariană?
Păi dacă prima dată n-ai putut, acuma de ce crezi că poți?
Și ce au ăia la Constanța și noi, la București, nu avem?!
De ce te duci tocmai acolo!? Doooamne ferește!!
Dar ce profesie ai că văd că știi terminologia. Aaa, credeam că ești ceva cadru medical.
Am ieșit de acolo lăcrimând, și cu buzunarele golite de vreo 500 de lei.

Carevasăzică este 28 iunie, mai spre amiază, iar Irina mă așteaptă în fața blocului cu o poșetă încăpătoare la braț.
Eu car două bagaje voluminoase de parcă aș pleca în vacanță. Vorbesc ca nevorbita ca să nu mai aud cum îmi tot zumzăie în cap întrebarea aia “unde naiba mă duc?”
Deja mor de dorul celui mic și povestesc lăcrimând pe furiș despre cât de tare și de frumos este.
Dacă sunt ca animalele alea care pleacă de acasă ca să moară?, mă strafulgeră prin minte.
Dacă mor născând sau dacă mor acuma,
în timp ce conduc, pe A2? Dacă mergeam la cezariană ce era? Nu era mai bine? Nu era mai sigur?
Ce mama mă-sii?! Ce caut eu la drumul ăsta?!

Cei de la pensiunea la care stătusem în urmă cu două săptămâni împreună cu mama și băiețelul m-au recunoscut și mi-au oferit, dacă voiam, aceeași cameră.
Mi-era egal, dar de dragul schimbării am cerut camera vecină. Nu mai erau teii în floare și mirosul lor demențial, și nici puiul de pescăruș de pe acoperișul de țiglă chemandu-și sfâșietor mama.
După ce ne-am cazat, am plecat spre Năvodari să mâncăm rapane.
Nici rapana și nici peștele, nici marea cu sarea n-au declanșat nici măcar o urmă de contracție, așa că a trebuit să trecem la treabă.
Către 10 seara, Irina mi-a făcut decolarea de membrane, am luat un calciu, un supozitor, în timp ce molfăiam bomboane cu ghimbir cumpărate pe drum de la mall.
Rolul acestor stimuli era să declanșeze contracțiile care se încăpățânau să vină.
Pe la 2 noaptea m-am ridicat din pat și m-am uitat la Irina, care dormea ca un prunc.
Cum să-i zic? Am strâns-o ușor de mână și i-am șoptit: cred că a început.
Ăsta a fost primul consult. Peste vreo două ore următorul și tot așa.
Inspiram adânc pe contracții și durerea era suportabilă.

Când s-a luminat de ziuă am luat-o spre Isis, tot eu pe post de șofer, trăgând pe dreapta când contracțiile deveneau insuportabile.
Pe la amiaza îi trimiteam soțului meu un sms în care îi spuneam că dilatația a ajuns la 4. “Hai că poți”, m-a încurajat, în timp ce se urca în trenul spre Constanța.
Undeva pe la 2 după-masă a ajuns și el, contracțiile erau la fel.

De pe la 2, timp de vreo 2 ore, contracțiile mele se pierdeau. În loc să fie mai puternice și mai dese, erau tot mai rare.
Am mai luat un calciu și un supozitor și lucrurile și-au reluat cursul. Undeva spre seară, doctorița de gardă m-a anunțat că mă mut la sala de nașteri pentru că nu mai am mult. Așa de repede?!
Mă cuprinsese o ușoară panică amestecată cu bucurie.
N-am cum să ratez de data asta, în ciuda colului meu strâmb, care nu mă ajuta.
În loc sa se plieze pe col, capul copilului se ducea undeva într-o parte, astfel încât, deși contracțiile aveau intensitate maximă, rezultatul nu era cel așteptat.
Au trecut așa multe ore, timp în care durerile deveniseră insuportabile, iar oboseala iși spunea cuvântul.

Rapană mi-a trebuit, gândeam, în loc să dorm. Începusem să gem tot mai tare, să pierd controlul.
Nu mai suportam nicio atingere, iar pe soțul meu l-am trimis la plimbare. Le-am spus celor din jur că nu mai pot. Că nu mai pot și nu mai vreau.

Între timp și-a făcut apariția și dr Zaher, care mi-a spus că facem concurs: în sala alăturata, contabila lor naștea și ea și să vedem care e prima. Nu-mi pasă.
Nu mă mai interesează. Faceți voi ce vreți. Domnișoara e obosită, zice el.
Nu știu cât să fi fost ora, însă la un moment dat am țipat după anestezie peridurală.
Nu făcea parte din plan, dar nu mă mai interesa.

La un moment dat și-a făcut apariția Liliana, o asistentă specializată în alăptare. Le-am auzit șușotind, pe ea și pe Irina, pe Irina spunând că m-a lăsat sa țip, iar pe Liliana că nu e bine, că mă irosesc.
Cu cea mai blânda voce din lume, m-a luat de mână și m-a coborât din patul ăla în care înțepenisem și am început să ne plimbăm prin cameră, respirând împreună, ca-ntr-un dans.
Pentru o vreme m-am liniștit, respiram din nou, eram calmă, însă la fel ca drogații, promiteam că mă las de drog, dar gândul nu-mi era decât la blestematul de anestezic care nu mai venea.

Dupa vreo jumătate de oră m-am trezit la căpătâi cu un doctor bătrân, la vederea căruia cred că am holbat ochii atât cât mai puteam.
Dacă mă înțeapă aiurea? Doamna e cocoșata, zice el.
De ce n-ați spus de la început că vreți anestezie că gravidele nasc cu mine în trei ore.
Anestezia și-a făcut destul de rapid efectul, pentru că dr Zaher mi-a spus să încep să împing.
Nu simțeam nimic. E bine, mi-am zis. Dacă nasc așa, e nemaipomenit.
Cred că am și adormit la un moment dat. Sau poate că am adormit mai devreme, de durere?

Nu mai știu. În scurt timp, efectul calmantului a trecut și durerile s-au intensificat mai tare.
Fetiței mele i se vedea deja moțul, iar eu refuzam să mai împing.
Faceți ce vreți. Hai, Claudia, haide, că poți, îmi tot șoptea Irina.
Nuuu, nu mai pot.
Dr Zaher mi-a zis, calm, că sunt momente critice acum pentru bebeluș. Că totul depinde de mine.
(“Doamne, sunt o criminală, dacă o omor?!”) Că forceps pe uter cicatriceal e interzis, iar de cezariană nu mai poate fi vorba.
Împingeți de zece ori și a ieșit. De zece ori?! Dar eu nu mai pot nici măcar o dată!!!

Cum-necum, am continuat să împing. Cred că nu eu, ci corpul meu împingea fără mine.
Fetița refuza să coboare, așa că am mai încălcat o parte din plan: asistentele au început să mă apese pe burtă ca să ajute copilul să coboare.
Când ele împingeau, trebuia să împing și eu și, mai ales, să nu uit să respir.
Mi-aminteam cum, la prima vizită la Isis, o proaspătă mămică mi-a dat un singur sfat: să înveți să respiri, restul e floare la ureche.

“E un copil mare-mare, haide, împinge!”, a zis dr Zaher. “Are peste 4 kile!”, a exclamat el.
“Imposibil”, i-am zis. “De unde?”
“Uuunuuuu! Doooi! Treeei!”, l-am auzit pe doctor strigând. Ce naiba, era Revelion și eu nu știam?
Parcă de Revelion, la miezul nopții, se numară, dar invers, nu?
“Triplă circulară de cordon!”, a exclamat el. “Batem aici toate recordurile: triplă circulară de cordon, naștere vaginală după cezariană, perineu intact și mai e și vârsta mamei”. Da, despre mine era vorba. Eu, Claudia Covaci, făcusem toată isprava asta.


“Bravooo, ai reușit”, am auzit-o pe Irina. “Bravo, Claudia!!”
Vreau s-o văd cum e, e frumoasă? “E foarte frumoasă.”
Cea mică a fost pusă pe pieptul meu și cred că nu i-aș mai fi dat drumul. Era magie curată s-o vezi cum caută sânul și cum vrea să sugă.
Nu cred că am mai simțit în legătură cu nimic ce am simțit în acele momente. A fost, cred, momentul meu de glorie.
Am reușit și probabil că asta o să mă facă să cred că pot orice.
Au luat-o după un timp de pe pieptul meu să o curețe, iar eu am rămas cu medicul care îmi scormonea prin măruntaie să vadă cum arată cicatricea operației de cezariană.
E bine, a concluzionat el.

Mai țin minte că, după ce atâtea ore făcusem pe nebuna că eu nu mai nasc, acuma mă băgam în seamă cu medicul, dându-mă mare că știu ce e aia naștere de tip lotus și arătându-mă interesată de cum arată placenta. Nu mai știu dacă m-a băgat în seamă.

La scurt timp am cerut să merg la toaletă, am mers ajutată, dar reușeam să ma țin destul de bine.
Mă simțeam atât de bine ca aș fi fost în stare să mă laud că pot să mai nasc o data. Vorbeam încontinuu, iar Irina, obosită și ea, zâmbea și-mi ținea isonul la ale mele.

Aș mai fi ținut-o lângă mine, se legase acolo ceva care cred că n-o să dispară niciodată. Veronica a fost adusă cu noi în cameră la scurt timp și ea și nu ne-a mai luat-o nimeni pentru niciun fel de investigație.
Mă uit acm la Veronica mea, o minune de copil cu ochi mari și deștepți, viguroasă, activă și vorbăreață, care deja râde în hohote la năzdrăvăniile pe care i le face fratele ei, atunci cand nu-și introduce pumnișorii în gură.

Mă uit și mă-ntreb cum ar fi fost dacă ascultam de medicul meu și dacă aș fi acceptat să fie scoasă prin cezariană în 11 iunie, nu să aștept până în 30 iunie.
Ce ar fi pierdut și cât.
În ce-l privește pe Dr Zaher, ar fi pierdut un eventual pariu legat de greutatea Veronicăi, care a fost de 3,180.
Îl indusese în eroare tripla circulară de cordon. :)

Sursa: Naste cum Simti http://www.nastecumsimti.org/2014/07/09/veronica-se-hotaraste-sa-se-nasca/

Comentariu tau